Yamaha YH-5000SE

Mie îmi este foarte dificil să răspund la această întrebare însă un lucru pe care cei de la Yamaha îl înțeleg foarte bine, este faptul că la 28.999 de lei, experiența nu trebuie să se limiteze doar la sunet.

Atunci când alegi să cheltui o asemenea sumă pentru o pereche de căști, așteptările nu vin cu jumătăți de măsură. Chiar dacă percepția unui design de produs este – similar ca în cazul percepției sunetului – supusă subiectivismului, am putea spune că atunci când întâlnim un design reușit acesta îți merge direct la suflet, fără să știi de ce. La fel se întâmplă și cu Yamaha YH-5000 SE, căștile flagship ale renumitului producător japonez. Ridici ușor capacul unei cutii negre, care te pregătește, parcă, pentru o experiență unică.

Și apoi le vezi, sunt acolo, așezate cu grijă pe o pânză cu textură satinată, ca o bijuterie. Curiozitatea nu se stinge ci se amplifică, vrei să le înșfaci, să le întorci pe toate părțile, să le cauți toate defectele, doar, doar, vei găsi ceva, un detaliu cât de mic, pentru care să spui că sunt scumpe, nu merită o investiție atât de mare, până la urmă sunt doar o pereche de căști și să le pui înapoi în cutie. Și totuși, o forță nevăzută te face să le ridici ca pe un ou Fabergé, să le simți textura cadrului de magneziu în palme, trecându-ți ușor degetele peste cercurile concentrice ce stau la baza unui design desprins din filmele SF.

Când le pui pe cap realizezi imediat ce înseamnă confortul unor căști de 320 de grame. Ești deja gata să le asculți când realizezi că te-ai pierdut și ai uitat să cotrobăi prin cutie, poate, poate, mai sunt și alte surprize.

Din punct de vedere tehnologic, sunt căști ce folosesc drivere planare, iar Yamaha a ales să folosească pentru designul propriu denumirea Orthodynamic®. Este o tehnologie pe care Yamaha a folosit-o încă din anii 70, iar acum au decis să o folosească drept punct de plecare în dezvoltarea unui nou produs, o tehnologie peste care să aștearnă inovațiile apărute în ultimii 50 de ani. Le-am admirat, le-am atins, le-am învârtit pe toate părțile, a venit momentul să vedem și dacă sunetul se ridică la nivelul aspectului și dacă ambele se ridică la nivelul prețului. Principiul de funcționare este descris în imaginea de mai jos.

Voice coil-ul este integrat în diafragmă, sub formă de cercuri concentrice. În teorie, această abordare ar trebui să asigure o mișcare uniformă a diafragmei pe toată suprafața ei, eliminând distorsiunile generate de eventualele deformări axiale ale acesteia.

Ca în cazul multor drivere planare, rămân distorsiunile generate de limita fizică a cursei diafragmei între magneți. 

Le-am admirat, le-am atins, le-am învârtit pe toate părțile, a venit momentul să vedem și dacă sunetul se ridică la nivelul aspectului și dacă ambele se ridică la nivelul prețului.

Pentru teste, am împerecheat căștile cu amplificatoarele Yamaha HA-L7A, Burson Conductor 3XGT și Fiio Q7. În primul rând am făcut cunoștință cu filozofia de sunet, caracterizată de un mid-bas și înalte accentuate, iar frecvențele medii mai mascate, cu excepția plajei între 1kHz și 1.5 kHz. Aceste caracteristici ale răspunsului în frecvență duc la un sunet muzical și plăcut. Sunetele din spectrul de joase au o dinamică bună, tobele și corzile de contrabas fiind bine definite și separate.

Deși mid-basul este accentuat, acesta nu acoperă frecvențele medii, permițând ca instrumentele și vocile să se audă clar. Înaltele sunt foarte rafinate și au suficientă energie pentru a crea un sunet dinamic și captivant. Mărturisesc că m-am uitat înainte pe graficele răspunsului în frecvență și mă așteptam la cu totul altceva… Mai mult decât atât, dacă graficele de răspuns în frecvență ar fi principalul criteriu de cumpărare atunci aș spune cu mâna pe inimă că aceste căști nu ar atrage atenția aproape deloc. Așa se explică, pe undeva, de ce a durat 6 ani dezvoltarea acestor căști și pe zi ce trece încep să înțeleg din ce în ce mai bine ce au urmărit cei de la Yamaha: un sunet cât mai apropiat de cel natural, bazat mai mult pe psihoacustică decât pe grafice, deși sunt convins că nu le-au ignorat pe cele din urmă ci mai degrabă au ales să încalce multe paradigme.

Tehnic vorbind, cu o sensibilitate de 98 dB/mW și o impedanță de 34 de ohmi, căștile Yamaha YH-5000SE nu ar trebui să prezinte mari probleme pentru amplificatoare, însă un unul din gama high-end le va pune cu adevărat în valoare. Burson Conductor 3XGT (clasa A, 4W pe canal la 32 ohmi, ieșire nebalansată) și Yamaha HA-L7A (1W pe canal la 32 ohmi, ieșire balansată) nu au avut nicio problemă în a releva cele mai mici detalii din muzică, oferind un bas precis și bine separat. Pentru cei ce doresc o opțiune portabilă, amplificatorul Fiio Q7 (3W pe canal la 32 ohmi, ieșire balansată) reușește să ducă fără prea mare efort aceste căști, deși diferența în calitatea sunetului între acesta și cele două amplificatoare menționate anterior va fi resimțită din plin. De curiozitate, am legat căștile și la telefonul personal (Sony Xperia 1 V), prin mufa jack de 3.5 mm. Am fost surprins să descopăr că pot ajunge la un nivel de ascultare suficient de ridicat. Desigur, viteza frecvențelor joase, separația instrumentelor, rafinamentul și scena au avut de suferit, însă caracterul căștilor era acolo, neschimbat.

Când pui mâna pe un produs audio de la Yamaha primul gând îți zboară la pianele pe care le produc sau distribuie (Yamaha și Bösendorfer). Sună a clișeu însă este unul asumat așa că am început cu albumul Dream Time al lui Abdullah Ibrahim. Am o slăbiciune pentru muzica la pian cântată în holurile hotelurilor mari, holuri care, de foarte multe ori, paradoxal, oferă o acustică pe care cu greu o găsim în săli dedicate spectacolelor. Probabil asta m-a făcut să rezonez cu acest album ce a fost înregistrat într-o astfel de locație, un hotel.

În mod normal ar trebui să punctez impresiile despre armonice, dinamică și tranzienții sunetelor produse de corzile pianului (Fazioli, nu Yamaha sau Bösendorfer, sâc) însă nu o voi face pentru că a fost prima dată când am fost uimit de multitudinea de detalii pe care le pierdeam când ascultam acest album pe sistemul stereo mult mai pretențios din cameră, sistem foarte ofertant din punct de vedere muzical. De data aceasta sunt detalii care nu au legătură cu instrumentul la care se desăvârșește actul artistic ci cu audiența. Detalii aparent insignifiante care, însă, m-au făcut să realizez cât de mult contribuie la crearea unei stări de imersiune în actul artistic, când întorci involuntar capul la fiecare foșnet, tuse, șoaptă, pași sau chiar „scăpările” lui Abdullah Ibrahim când fredonează abia audibil ritmurile pe notele cântate la pian.

După această experiență imersivă a venit cumva naturală alegerea următoarei provocări: orchestră mare, neapărat cu alămuri multe dar și cu instrumente de suflat din lemn. Ceva ce te face să dai din picior instinctiv timp de peste 8 minute: Sing, Sing, Sing (With a Swing) – Boston Pop Orchestra, condusă de John Williams. Ca și în cazul albumului anterior, nu este un album cu pretenții audiofile dar destul de cinstit, dacă pot să îi spun așa. Prefer să testez echipamente cu muzică accesibilă tuturor și să las deoparte vinilurile Aurex, CD-urile gold sau pe cele dedicate testării de echipamente audio, de exemplu, pentru că mi-ar plăcea ca toți cei care citesc aceste rânduri să aibă aceste referințe muzicale la îndemână.

Am ales această compoziție datorită orchestrației foarte complexe, elaborate, ce scoate în prim plan, rând pe rând, câte un instrument, oferind posibilitatea de a te concentra asupra timbrurilor specifice fiecărui instrument. Sunetul este unul foarte generos și muzical deopotrivă. Cu excepția spectrului de frecvențe înalte, unde totul are o ușoară notă sibilantă și am simțit că, pe alocuri, își pierde din naturalețe și primul instinct a fost să întind mâna spre butonul de volum și să mai tai 3 dB. Atacul notelor este unul foarte precis, armonicele sunt prezente și dozate exact cât trebuie.

Sunetele contrabașilor sunt foarte pline de viață, având greutate, simți reverberațiile acestora peluate de către podeaua scenei. Partida de viori, cea de viole și a instrumentelor de suflat din lemn sunt redate într-un mod cât se poate de natural, cu o linguriță de miere în plus, având impresia că asculți totul live. Puține căști mi-au oferit această senzație.

După această cavalcadă de emoții pozitive create de audiția unei orchestre mari am decis să le dau un examen greu, să le scot din zona de confort și să le hrănesc cu bas cât să nu poată duce, știind că, în general, driverele planare își cunosc limitele atunci când vine vorba de frecvențe joase.

Voila: Maestro Erich Kunzel dirijând Cincinnati Pops Orchestra. Recomand acest album cap coadă, deoarece este aproape imposibil să recomand doar o piesă sau două fără să jur că nu am făcut o nedreptate oricărei alte compoziții din totalul celor 32 care alcătuiesc un setlist demn de un adevărat variete a la Moulin Rouge.

Mi-am dorit în secret ca Yamaha YH-5000 SE să eșueze la acest test. Bine, mărturisesc că acest gând pe care îl aveam se baza pe prima impresie pe care mi-au lăsat-o aceste căști atunci când le-am provocat pentru prima dată cu o piesă destul de lejeră în plaja de joase și au sucombat destul de repede. Acum am realizat că aceea nu era limita lor reală ci doar lipsa rodajului. După zeci de ore de cântat, toată plaja de frecvențe joase este reprezentată acum cu lejeritate. Este una din acele dăți când mă bucur că am greșit. Este loc de mai bine? Cu siguranță.

Dacă ar fi să rezum aș spune că absolut orice instrument din orchestră ce folosește lemn în construcție sună natural, dar alămurile rămân o idee în urma acestora atunci când vine vorba de timbruri.

Una peste alta, reproducerea muzicii clasice este una foarte naturală, proiectând o scenă echilibrată din punct de vedere adâncime, lățime și înălțime, fără ca vreuna dintre aceste dimensiuni să fie limitată sau exagerată în ceea ce privește proporțiile. Înălțimea scenei este un lucru pe care multe căști nu-l pot reda, iar YH-5000SE par să o facă fără prea mare efort. Un alt aspect la care excelează este separația pe diferite niveluri în adâncimea scenei. Separația dintre instrumente nu este cea mai bună pe care am auzit-o, dar oferă suficientă informație în cadrul orchestrei astfel încât sunetul să nu devină niciodată congestionat.

What about Jazz?

Ca și în audițiile de mai sus, am evitat înregistrările audiofile în favoarea unei înregistrări care nu poartă numele niciunei case de discuri, lucru care mi se pare absolut interesant. Este o colecție de evergreens reinterpretate în ritm de jazz si care s-a potrivit excelent cu atmosfera de sărbători când am ascultat acest album: Christmas Time Is Here – Viorica Pintilie. 

Din nou, iese în evidență separația instrumentelor, în Baby, It’s Cold Outside simți cum ambii artiști stau față în față și cântă în duet. Am ridicat o sprânceană la vocea lui Virgil Ianțu însă la fel de străină mi s-a părut vocea lui și pe alte căști, așa că mai degrabă cred că este o chestiune de masterizare. Contrabasul conferă toată substanța de care este nevoie pentru un sunet plin, iar notele delicate ale pianului rămân în planul secund, cu un rol prin care își asumă mai degrabă secțiunea ritmică, punând în valoare, pe rând, saxofonul, trompeta și nu în ultimul rând, vocea artistei, o voce atât de catifelată, gravă dar fără asprime, ce m-a trimis pentru o clipă cu gândul spre următorul album: BEST II al lui Chie Ayado.



Pentru mine a fost o surpriză totală această artistă deoarece am dat peste acest album cu totul întâmplător, acum ceva timp, și nu reușeam să identific vocea „de culoare” ce aducea atât de mult cu cea a lui Dinah Washington, dar cu orchestrație și înregistrare contemporane. Mă așteptam la orice, dar nu și la o artistă din Japonia care trăiește și concertează în țara natală, concertele ei fiind sold out de fiecare dată. Am ales acest album în mod deosebit pentru calitățile vocale de necontestat alte artistei și pentru modul în care aceste căști reproduc cu atâta delicatețe inflexiunile vocii.

De data aceasta avem si un synthesizer și chitară bas, cu alămuri în plan secund, ce ies la rampă pentru câte un solo binemeritat. Cu cât ascult mai mult cu atât mai ușor realizez că aceste căști sunt ca un drog, vrei să asculți și mai mult, însă ajungi la un moment dat să realizezi că nu mai asculți deloc activ, cu scopul de a le analiza, ci te lași purtat de muzică nu de sunete și nu de puține ori am uitat că le am pe cap, lucru pe care nu pot să îl spun despre multe alte căști.

Ca să mă întorc, totuși, la sunet, pe jazz aceste căști reproduc un sunet relaxat, midbasul oferă greutate instrumentelor, mediile accentuate în zona 1 kHz – 1.5 kHz scot în evidență vocile artiștilor, iar caracterul înaltelor asigură un sunet deschis și aerisit. Ca și în cazul orchestrelor mari, instrumentiștii sunt plasați într-o scenă adecvată din punct de vedere al dimensiunii și foarte bine definite în spațiul din jurul capului.

Time to Rock

Aș vrea să vorbesc și despre muzica rock, cu precădere metal, deoarece este unul dintre genurile muzicale pe care le ascult cel mai mult pe căști. Mă voi opri la un album al unei trupe locale de prog/ alternative, White Walls, însă absolut nimic din acest album, de la stil, abordare tehnică, masterizare (Forester Savell) nu te trimite cu gândul la o trupă de rock de pe plaiurile mioritice.

Dacă ești fan al prog-ului este aproape imposibil să nu treci acest album la all time favorites după primele 3 piese. Calitățile vocale ale lui Alexandru Eduard Dascălu sunt absolut uimitoare, alternând pasajele clean cu cele harsh/ grunge întrun mod inexplicabil pentru un profan ca mine și sunt foarte plăcut suprins de cum este redată de aceste drivere planare. Ascultate prin Yamaha YH-5000SE tobele sunt foarte bine definite, slapul chitării bass pare din filme, iar chitara armonie ce definește stilul lor nu face altceva decât să întregească o experiență absolut unică.

Amprenta pe care căștile Yamaha YH-5000SE o aplică muzicii, le fac pentru mine unele dintre cele mai ușor de ascultat căști pentru acest gen de muzică. Midbasul accentuează chitările bas, iar reprizele rapide de tobă sunt suficient de bine definite. Mediile-înalte mai retrase asigură lipsa agresivității din sunet, iar înaltele sunt foarte vii, însă nu și agresive – o rețetă la care eșuează cu brio foarte multe căști chiar și din gama high end. Și totuși… anumite melodii cer un volum ridicat pentru a prinde viață. Odată ce veți crește volumul, veți descoperi limitele mecanice ale driverului. Nu, căștile Yamaha nu cântă doar la volum mic. Pot reproduce cu încredere muzica metal, la niveluri nesănătoase, dar pentru iubitorii concertelor AC/DC, s-ar putea ca aceste căști să nu fie prima alegere.

Trecând la muzica electronică, povestea este cam aceeași. Sunetul este unul plăcut și ușor de ascultat, dar basul care în cazul unor piese extreme (Queen Mary / Francine Thirteen, The Sound of Silence / Geoff Castellucci, Make Us Stronger / Ghost Rider) care coboară și mai jos decât în cazul muzicii metal, va limita și mai mult volumul maxim la care se poate asculta fără distorsiuni. Bine, pe aceste piese cedează foarte multe căști, unele mai devreme, altele mai târziu, așa că variantele alternative sunt destul de puține. Pentru iubitorii acestui gen, unde nivelul SPL prevalează, în detrimentul rafinamentului, sunt alternative mult mai atrăgătoare în piață.

EQ?

Răspunsul este da, cu toate neajunsurile inerente pe care le implică și pe care le cunosc majoritatea audiofililor. Prefer să fiu sincer și să spun că sunetul din fabrică, deși nici pe departe unul rău, nu era chiar acolo, pe gustul meu, simțeam cu fiecare melodie testată că este loc de mai bine și încercam să identific zonele de corectat.  Folosirea unui egalizator parametric este o modalitate facilă de a altera sunetul unei perechi de căști și, dacă audiofilii hardcore sunt adepții regulii “totul în zero”, cascofilii au fost de multe ori mai îngăduitori atunci când se discută despre raportul dintre răspunsul în frecvență al căștilor și particularitățile anatomice ale urechii fiecărui individ. De aici și multitudinea de preset-uri disponibile, ca să nu mai menționez că și Roon, care se dorește o aplicație strict dedicată audiofililor s-a aplecat destul de serios asupra acestui subiect și a implementat de curând posibilitatea de a folosi preseturi specifice pentru majoritatea modelelor de căști. Așa că după ce am trecut prin audițiile inițiale fără aplicarea filtrelor, am zis să fac o încercare pentru a vedea dacă pot obține un sunet mai bun (a se citi mai pe gustul meu). După câteva încercări am rămas la niște setări destul de simple: un filtru de atenuare de -7 dB la 1.2 kHz, Q 1.7 și un filtru de amplificare de +3 dB la 3 kHz, Q 1.0. Spre deosebire de alte căști care necesită preseturi mult mai complexe pentru a le îmblânzi, Yamaha YH-5000SE par să se fi născut pentru muzică. Am lăsat frecvențele joase neatinse deoarece nu mă deranjează midbasul accentuat al acestor căști iar la frecvențele de sub 50 de Hz… recomand să se țină cont de limitările difuzorului. Pentru cei care nu au acces la un egalizator parametric, puteți experimenta cu pad-urile din piele întoarsă.

Diferența între pad-uri

Cele două seturi de pad-uri aduc diferențe mai mult sau mai puțin subtile sunetului reprodus. Spre deosebire de pad-urile din piele, cele din piele întoarsă par să atenueze caracterul unic al căștilor Yamaha YH-5000SE. Acestea par să afecteze cel mai mult plaja dintre 1 kHz și 1.5 kHz, reducând amplitudinea frecvențelor în zona respectivă. De asemenea, basul pare să fie o idee mai puțin prezent, reducând din greutatea instrumentelor și a vocilor, iar înaltele sunt și ele ușor atenuate.  Aceste schimbări echilibrează răspunsul în frecvență al căștilor, dar în același timp simt că pad-urile din piele care vin echipate pe căști oferă mai multă rezoluție pe frecvențele înalte și o mai bună separație a instrumentelor.

Concluzii

După două săptămâni cu căștile Yamaha YH-5000SE, pot spune că am avut suficient timp să le ascult cu o varietate de amplificatoare și pe diferite genuri de muzică, pentru a-mi forma o opinie clară (și subiectivă în egală măsură, bineînțeles) despre aceste căști.

Sunt Yamaha YH-5000SE cele mai detaliate căști? Nu. Sunt cele mai neutre căști? Nu. Au minusuri? Da.

Cu toate acestea, în timp ce scriu această recenzie, ascult  muzică pe Yamaha YH-5000SE și îmi place ceea ce aud pentru că mă surprind zâmbind, ceea ce nu se întâmplă cu orice căști. Ce altceva aș putea cere de la un echipament audio, dacă nu să îmi aducă bucuria de asculta muzică non-stop?

Am vrut să încep articolul cu un clișeu: “Am două vești: una bună și una rea, cu care ați vrea să încep?” Ei bine, chiar dacă mi-au plăcut căștile Yamaha YH-5000 SE, aș spune că am început cu vestea rea. Vestea bună este despre amplificatorul Yamaha HA-L7A… Aș dori să mulțumesc echipei HiFi Expert pentru oportunitatea de a testa căștile împreună cu amplificatorul Yamaha HA-L7A (o recenzie a amplificatorului va putea fi găsită într-un articol separat). La momentul scrierii acestui text, căștile Yamaha YH-5000 SE pot fi achiziționate la prețul de 19.999 lei, redus considerabil față de prețul de listă menționat la începutul acestui articol, atât de la HiFi Expert cât și de la Yamaha Romania).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *