Vinyl Wiener Philharmoniker & Karl Böhm – Ludwig Van Beethoven
Vinyl Wiener Philharmoniker & Karl Böhm – Ludwig Van Beethoven
Remasterizat cu grijă și pasiune de pe banda master originală de către Georg Burdicek
Acest disc a fost produs în colaborare cu Pro-Ject Audio Systems pentru a reproduce muzica și experiența sonoră originală a acestui concert faimos din Sala de Aur a Musikverein-ului din Viena. Este presat pe vinil premium de 180 g, la cea mai înaltă precizie, de către Pallas Germania.
În 1803, Beethoven a notat în caietul său: „Susur de pârâuri, andante molt[o], cu cât pârâul este mai mare, cu atât tonul este mai profund” și a schițat primele idei pentru ritmul de dans al celui de-al treilea timp. Cinci ani mai târziu, el a etichetat primele trei mișcări ca „scene”: „Scena: Sosirea la țară [și] efectul asupra stării de spirit”, „Scena lângă pârâu” și „Scena: Întâlnire festivă”, adăugând „Chiar și fără descrieri, întregul va fi perceput mai mult ca expresie decât ca pictură în sunet”. În cele din urmă, a prefațat simfonia cu cuvintele „Mai mult exprimare a sentimentului decât pictură”. Deși a fost inspirată de impresii din natură (Beethoven a numit-o „Simfonia Pastorală sau Amintirea vieții la țară”), această compoziție în Fa major nu intenționează să descrie evenimente naturale. Mai degrabă, ideea naturii în sine a fost turnată în forma simfoniei, căreia i-a adăugat cinci mișcări, în loc de cele patru obișnuite. Din punct de vedere tematic, lucrarea este construită în principal din acorduri de triole. Deschiderea primei mișcări stabilește deja materialul formator pentru Allegro-ul următor, care își datorează culoarea caracteristică, printre altele, notelor ținute ce evocă cimpoaie și vielă. „Scena lângă pârâu”, cu aluziile sale onomatopeice la cântecul păsărilor, este concepută ca un rondo extins. Indiferent dacă strigătul cucului a avut un efect special asupra lui Gustav Mahler, exact un astfel de strigăt apare în deschiderea Simfoniei sale nr. 1.
Cea de-a treia mișcare, care înlocuiește un scherzo, își extrage caracterul dintr-un dans german numit „Deutscher”. Este un Allegro aspru și hotărât, care duce direct către punctul culminant dramatic al simfoniei: o furtună muzicală. Aici tunetele sunt ilustrate de grupuri de cinci note de șaisprezecimi în violoncele și contrabași, iar picăturile de ploaie, de o figură rapidă de patru note la viori. Finalul urmează fără pauză, revenind la atmosfera liniștită a primei mișcări. Faptul că Beethoven a revenit la ideea de rondo a acestei mișcări în ultimul său cvartet de coarde op. 132 are legătură cu similitudinea temelor: în finalul „Pastoralei”, ciobanii își arată recunoștința că furtuna a încetat, în timp ce în cvartetul de coarde un om, care a suferit de o boală gravă, mulțumește lui Dumnezeu pentru însănătoșire.
Karl Böhm, născut în Graz în 1894 și decedat în Salzburg în 1981, ocupă un loc special în istoria Filarmonicii din Viena. În 1967, acest doctor în jurisprudență a devenit prima persoană căreia orchestra i-a acordat titlul de „dirijor onorific” – o distincție care, de atunci, a mai fost acordată o singură dată în istoria orchestrei, lui Herbert von Karajan, în 1980. Cât de caldă era relația lui Böhm cu orchestra reiese din cuvintele rostite cu ocazia ultimei sale apariții alături de Filarmonică. A fost la ultima sesiune de înregistrare pentru o versiune de film a operei „Elektra” de Richard Strauss, compozitor care îl număra pe Böhm printre dirijorii săi preferați: „Am iubit întotdeauna orchestra ca pe un om, încă de când am auzit-o prima dată, stând în fundul lojelor din Musikverein, și de când am dirijat pentru prima dată Tristan la Opera de Stat”.
Succesul spectacolului cu „Tristan și Isolda” la Opera din Viena (unde Böhm a fost director în perioadele 1943-1945 și 1954-1956) a dus la concertul său de debut cu Filarmonica din Viena în aprilie 1933. Ultimul său concert a avut loc în Japonia, în 1980. Dacă adăugăm la aceasta cele 667 de apariții ale sale la Opera de Stat din Viena, aflăm că Karl Böhm, „Directorul Muzical General al Austriei”, a condus Filarmonica vieneză de 1430 de ori. Această cifră nici măcar nu include numeroasele sesiuni de înregistrare alături de orchestră pe parcursul celor 48 de ani de colaborare. Printre ele se numără și integrala simfoniilor lui Beethoven, înregistrată la începutul anilor ’70 și apreciată pe scară largă, precum și câteva uverturi, inclusiv „Egmont”, compusă în 1810 pentru o montare la Viena a tragediei cu același nume de Goethe. Toate acestea stau mărturie convingătoare pentru un ideal muzical caracterizat de precizie și naturalețe a expresiei și oferă dovada simțului impecabil al lui Böhm pentru tempo.
